Michelangelo a decis să-l reprezinte pe David înainte de luptă, chiar în momentul în care îl sfidează pe uriașul Goliat. Atitudinea sa, un „contrapposto” nervos (greutatea sa corporală se sprijină pe un singur picior, iar linia șoldurilor face opoziție cu cea a umerilor), trădează o „violență stăpânită” (a se vedea Clark, Kenneth. Le Nu, édition française, 1969). David se pregătește să arunce cu praștia (a cărei curea trece peste umărul stâng și de-a lungul spatelui său) piatra cu care-l va lovi în frunte pe dușmanul său.

Statuia lui Michelangelo devine încarnarea a ceea ce numim „virtus fiorentina”, virtutea republicană florentină, în sensul în care îl înțelegea Leonardo Bruni (vezi: Bruni, Leonardo. Historiarum Florentini populi libri XII, 1420), când scria că „virtuțile ancestrale ale romanilor și ale etruscilor s-au păstrat în legile sacre ale Florenței”. În rest, David a fost el însuși comparat cu modelele Antichității. Totuși, pentru moment, cetățenii florentini reproșaseră Signoriei că mutase statuia Iuditei (Iudita și Holofern) de Donatello, care le părea să fie adevăratul simbol al Republicii florentine. De fapt, această alegere a fost dictată și de prejudecățile misogine, cum o dovedește discursul lui Filaret, în timpul dezbaterilor de început privitoare la viitorul amplasament al lui „David”, din 25 ianuarie 1504: „Iudita este simbolul morbid care nu ne convine, nouă ale căror insigne sunt crucea și crinul, și mai ales nu se cuvine să vedem o femeie ucigând un bărbat.”(citat de Jaynie Anderson, in Judith, 1997, Éditions du Regard).