Destinată dialogului imediat cu publicul cititor de revistă, schiţa, în cazul lui Caragiale, a luat formă, printre glume, calambururi, în paginile Moftului român, condus de acesta de-a lungul seriilor din 1893 şi 1901-1903 şi în Universul lui Luigi Cazavillian, care-l invitase la colaborare. Ţinând cont de spaţiul limitat al unei gazete, ea a presupus un veritabil exerciţiu de concentrare a construcţiei şi de conciziune a stilului. Schiţa a devenit, astfel, un instantaneu (“moment” cum o va boteza autorul prin volumul din 1901), comic şi sarcastic, semnificativ pentru o întreagă epocă, aceea de sfârşit de secol al XIX-lea, cu mascarada raporturilor guvern-opoziţie, a tipurilor şi instituţiillor pândite de precaritate, de lipsa fondului într-o democraţie menită parcă la o veşnică şi tulbure pubertate. Este o creaţie care democratizează literatura, o coboară în stradă ridiculizând iluzia turnului de fildeş şi care demonstrează că nu există un timp şi un spaţiu privilegiate ale eternului uman, că acesta poate lua, extrem de veridic, tragic şi comic, chipul moftangiului. Deşi de dimensiuni atât de reduse, fiind structurată pe un singur episod, deşi se încadrează fără efort în materialul interesat în primul rând de cotidian al presei, schiţa, prin valoare artistică, are, ca orice operă literară, un caracter exemplar: creează un univers coerent printr-o atitudine specifică faţă de viaţă şi de valorile ei.

Da, tot ceea ce s-a spus este adevărat. Mai mult decât orice, schiţele lui Caragiale excelează prin aspectul de umor care ascunde tragismul unei perioade ce nu a apus, din păcate.

Se pot spune multe pe această temă. Depinde de interesul celui care face aceste afirmaţii.